Învățătura oficială a Bisericii noastre este că, după Judecata de apoi, starea oamenilor devine ireversibilă, iar raiul și iadul, prin urmare, veșnice. Indiferent că vorbim de o imposibilitate a mântuirii imediat după moarte sau o plasăm după Judecata finală, nu întrevedem decât două posibile explicații: fie Dumnezeu nu mai ține cont de o eventuală părere de rău a omului, fie după moarte are loc o încremenire în rău, o neputință ființială de întoarcere la Dumnezeu. Această abordare scolastică a evenimentelor eshatologice nu este însă nici pe departe satisfăcătoare pentru omul contemporan. Ceea ce apare frapant în cadrul acestui tip de discurs este tocmai ideea de Judecată „finală”. Şi atunci, cu teamă și cutremur, ne întrebăm: cum mai putem înțelege iubirea nemărginită a lui Dumnezeu din perspectiva acestei limite? Oare Dumnezeu chiar nu mai poate ierta după înfricoșătorul deadline?
