Descoperit dupa moartea lui N. Steinhardt, Calatoria unui fiu risipitor i-a surprins pe cei obisnuiti cu volumele de critica literara sau cu accente memorialistice ale acestuia. Departe de a face referire la cunoscutul episod biblic, scrierea e una de fictiune. Romanul povesteste calatoria unui „copil modern” in propria familie: un tinar evreu relateaza aventurile rudelor si prietenilor sai burghezi – personaje ciudate, adesea nu tocmai morale. Acest periplu al protagonistului in cautarea unui timp pierdut e un prilej pentru a descrie fascinante scene de salon, dar si pentru a satiriza inalta societate.Scris inainte de convertirea autorului la ortodoxie, Eseu romantat asupra neizbinzii a fost comparat adesea cu fanteziile narative ale lui Mateiu I. Caragiale sau Ionel Teodoreanu. Structura cronologica si cugetarile despre firea omului, despre idealurile sau temerile sale si despre felul in care isi poate depasi conditia anticipeaza scenariul Jurnalului fericirii.„In romanul Calatoria unui fiu risipitor surprinde in primul rind scriitura de o modernitate indiscutabila. Pe de alta parte, acest «roman al tineretii iudaice» isi aduce contributia la conturarea deplina a unui imaginar al lumii burgheze evreiesti, interbelice, careia proustianul si lovinescianul N. Steinhardt i-a apartinut prin excelenta. Romanul lui Steinhardt se infatiseaza ca un teritoriu al experimentarilor, unde ironia si parodia functioneaza ca forme ale sfidarii vechiului cod narativ, anuntind, prin discursul indirect liber, subiectivizarea relatarii si inlocuirea aspiratiei la obiectivitate cu formula magica (mai ales pentru mediul cultural interbelic) a autenticitatii. Risipit in polimorfismul unor segmente textuale cu aspect de fise de roman, unele datind probabil din perioada «obsedantului deceniu», revazut si adaugit mai tirziu, dupa iesirea din inchisoare si deci dupa convertirea la ortodoxie, Eseu romantat asupra neizbinzii situeaza tehnic lectorul in «anticamera» Jurnalului fericirii, iar spiritual, in zorii paradigmei crestine steinhardtiene.” (Adrian Muresan)
