„Modernitatea, în perioada formaţiei mele intelectuale, era un miraj primejdios. Întemeiată pe spiritul critic şi interogativ, pe îndoiala metodică în faţa autorităţii, pe individualism, ea nu putea avea nimic comun cu dogmatismul şi colectivismul primitiv impuse de poliţia ideologică orwelliană a vremii. Mai târziu, când regimul şi-a permis luxul a ceea ce nu putea fi decât o pseudomodernizare economică şi culturală, s-a putut discuta pentru o vreme despre modernitate şi despre tradiţiile ei în domenii limitate cum ar fi literatura sau artele. Subiectul tezei mele, poetica implicită a poeziei moderne sau, mai precis, istoria conceptului de poezie din care se legitima modernismul poetic internaţional, de la romantism până la suprarealism, reprezenta pentru mine ieşirea la lumina zilei a unei vechi pasiuni secrete, întărită de-a lungul anilor de liceu şi apoi de facultate, tocmai pentru că se opunea culturii oficiale, cenzurii, controlului ideologic. Puteam deci scrie despre poeţii pe care-i citeam din adolescenţă cu un entuziasm inexprimabil.“ (MATEI CALINESCU)
