„Unii oameni care l-au cunoscut pe Cioran l-au descris ca pe-un geniu. El insusi a vorbit despre sine numai ca despre un om de-o nervozitate si de-o emotivitate iesite din comun. Si a fost convins ca, fata de promisiunile si proiectele lui din tinerete, n-a facut mare lucru. Eu cred ca el ne da o foarte precisa descriere a omului si-a conditiei umane la iesirea (poate ar trebui sa spun: la expulzarea) din epoca si mentalitatea teologica si teleologica. Din epoca in care omul se mai raporta, prin soapte ori prin urlete, nu conteaza, la Dumnezeu. La transcendent. Cred ca lunga epoca pe care o numesc teologica se cam apropie, macar pentru civilizatia euro-atlantica, de sfirsit, daca nu cumva s-a si sfirsit. Cum o sa faca fata omul golului care se naste pe masura ce ideea de transcendent se spulbera cu totul in vint, iar el stie asta? Ce se va intimpla cind toata lumea isi va da seama? Ce va pune omul in loc? Nu stiu. Dumnezeu, scrie la un moment dat Cioran, dovedind c-a intuit problema acuta a acestei epoci de trecere, a fost o solutie si nu se va gasi niciodata una la fel de multumitoare. Desi putem sa spunem ca s-a aflat foarte aproape de formularea problemei, dar nu si de dezlegarea ei, ma tem ca nici Cioran – care, in privinta lui Dumnezeu, s-a zbatut intre nu si da, da si nu, iar in secret a sperat din inima: da – n-ar fi stiut sa raspunda la intrebarea asta.” (Marta Petreu)
