„Pare destul de riscant să vorbești despre felul în care omul de astăzi își privește propria viață. Bunăoară, despre situațiile în care o vede indecisă, problematică, chiar străină lui însuși. Deopotrivă, despre măsura în care cultivă un simț al vieții și credința în resursele acestuia, odată cu nevoia de a se orienta în noul scenariu al celor existente. Am motive să cred că asemenea chestiuni ne privesc nemijlocit în continuare. Dau seama de ceea ce se petrece cu noi chiar și atunci cînd uităm de ele, ținîndu-le departe de preocupările noastre cotidiene. De exemplu, întrebarea nu tocmai obișnuită ce are în vedere sensul vieții. De obicei, aceasta ne ia prin surprindere și ne găsește nepregătiți pentru a o întîmpina. E socotită proprie mai curînd celor care, așa cum se spune, trăiesc cu capul în nori și se pierd în gîndurile lor solitare. Doar că o asemenea întrebare este în stare să ne probeze ca puține altele, să ne măsoare pur și simplu faptul de existență, chiar dacă, în vacarmul acestui timp, arareori o luăm în seamă. Știm bine, oamenii se plîng ușor tocmai de nonsensul sau de neorînduiala celor trăite. În același timp, propun și instituie tot felul de sensuri în viața lor de zi cu zi. Ceea ce nu-i împiedică să vorbească, la un moment dat, de lipsa oricărui sens în această lume. Ce se întîmplă de fapt în asemenea situații? Cum își percepe acest om propria viață, ce așteaptă din partea ei și ce înțelege în legătură cu lumea dată?” (Ștefan Afloroaei)
