„De multe ori am vorbit in viata mea, in felurite si nenumarate imprejurari si locuri. De asta data sunt insa emotionat. Simt inima cum se zbate in cosul pieptului. Cand ajung in clipa in care trebuie sa rog pe arhimandritul Galaction Cordun sa-mi dea binecuvantarea, glasul mi-e aproape stins. – Binecuvanteaza, preacuvioase, ca sa predic. Biserica geme de lume. Toti internatii si toti taranii, tineri, mosnegi, copii, s-au adunat ca in zi de mare sarbatoare. De teama, ma regasesc. Taranii, mai cu seama, asculta cu capetele plecate povestea domnului Brancoveanu, care s-a jertfit cu tot neamul lui pentru credinta strabuna, povestea Mesterului Manole, care si-a ingropat dragostea lui vie si nepretuita in zidul manastirii de la Curtea de Arges, ca sa poata dura lacas de inchinaciune Domnului, asa cum nu se afla un altul pe lume. Rostesc acum rugaciunea, cu voce tare, patruns pana in strafundul fiintei mele de solemnitatea si sfintenia clipei. Ultimele cuvinte parca nu le-as spune eu, parca le zice altcineva din mine, un glas venit din departari, pe care nu l-am auzit pana acum. – Doamne, Tu-n fata caruia s-a ridicat pana si lespedea mormantului, si ai nimicit puterea mortii ca sa daruiesti vietii pe Lazar, sfarama, Doamne, si lanturile robiei noastre, ca sa ne redai libertatea cu care ai inzestrat toata firea, spre slava si marirea Ta vesnica. Amin! In strana, Andrei Noica se scutura ca de friguri, cu ochii plini de lacrimi. Ma uit la tovarasii mei de necazuri. Prin toti a trecut marele fior al credintei si i-a ridicat de pe pamantul umilintei spre cerul nadejdii. Cei mai multi plang. Un plans care alina si spala sufletul. De pe urma predicii, am avut si eu o mica rasplata sufleteasca. Pornind a doua zi spre Ulmi, ca sa iau parte la sedinta zilnica, o baba adusa de spate ca o cobilita, incarcata de ani si de griji, m-a oprit in drum: – N-ai fost, maica, ieri la biserica?… Pacat!“ (Ion Valjan, Cu glasul timpului)
