„Nu cred decât in foc. Viaţă. Foc. Fiind eu insămi o flacără, ii inflăcărez pe alţii. Niciodată moarte. Foc şi viaţă. Le jeu." (Anaïs Nin)Cel de-al treilea volum din provocatorul „Jurnal al dragostei“, Foc este o carte a oglinzilor, a jocurilor erotice, a iubirilor paralele (care se hrănesc sau se anihilează reciproc). Un concert de muzică a trupului. Şi o vivisecţie, pasională şi lucidă in acelaşi timp, a eului feminin in plin proces de autodezvăluire. Sau poate de automistificare? Să fie jurnalul o ţesătură densă de „minciuni miraculoase", inspirate şi menite să inspire? Există oare şi in scris o anume naturaleţe a actriţei care se joacă pe ea insăşi?„Jurnalul meu este o oglindă; el spune povestea visătoarei care, cu multă vreme in urmă, işi trăia viaţa aşa cum ar fi dat paginile unei cărţi" - scrie Anaïs Nin. Foc, al treilea volum din celebrul jurnal necenzurat al scriitoarei, are ca fundal New Yorkul anilor 1934-1937, „o uriaşă jucărie sclipitoare", in care Anaïs Nin evadează din colivia aurită a vieţii alături de soţul ei, Hugo Guiler. Pentru ea, erosul inseamnă dualitate şi, inevitabil, tragedie. Alături de psihanalistul Otto Rank, trăieşte orgii ale minţii; cu scriitorul Henry Miller, impărtăşeşte febra creaţiei şi atinge extazul. Mărturiseşte insă că il aşteaptă pe bărbatul care o va mântui de toţi ceilalţi şi, poate, il găseşte in pasionalul Gonzalo Moré, de descendenţă incasă, care ii deschide porţile misticismului. Meditează asupra naturii masculine şi feminine, asupra sexualităţii, viselor, psihanalizei şi dorinţei de creaţie. Cât din fiinţa ei profundă ne dezvăluie insă Anaïs Nin? Cât din jurnalul ei este persona, mască, plăsmuire, şi cât este „pură" autobiografie?
