Rememorând fapte ce au marcat destinul țării și al familiei sale, persoane și semnificațiile acestora asupra propriei existențe, Elena Teodoreanu așterne în paginile acestui volum trecutul familiei, anii formării profesionale, modul cum a perceput și a trăit Revoluția din 1989 sau călătoriile petrecute în țară, în Vest sau în Japonia, în încercarea de a recupera sensurile și conexiunea dintre trecut și prezent. În termenii autoarei „Am început să scriu aceste amintiri, răscolind prin fotografiile familiei, cu gândul să le citească fiul nostru, căci în casă se discuta uneori despre viața noastră din trecut, istoria familiei determinată de istoria țării, dar fragmente disparate, așa încât simțeam nevoia unei ordonări a evenimentelor pe care le trăisem, în acele „vremuri interesante”, cum se pare că spune un proverb sau blestem chinezesc. Apoi, am continuat cu unele istorisiri despre avatarurile din meseria mea, în condițiile „socialismului victorios”, în lupta pentru supraviețuire a noastră, a celor urmăriți de un dosar pătat de eticheta de dușman al poporului, și apoi mi-am amintit de călătoriile profesionale și turistice pe care le-am făcut, uneori cu curajul tinereții, în condițiile grele oferite de vremuri, în majoritate cu cel ce mi-a fost alături mai mult de o jumătate de secol, bucuros să-și deschidă orizontul închis atâtea decenii din tinerețea noastră și să-și satisfacă pasiunea pentru fotografiat”.
„Cartea este o mărturisire de viață în timpuri complicate, cu răsturnări îngrozitoare, în care a fost croită să-și păstreze bucuria și plăcerea de a privi pământul în întregul și istoria lui”.
Prof. univ. dr. Ion Bănșoi
„Decembrie. Atmosfera era întunecată și în acest început de iarnă și în această societate socialistă... Alergătura după mâncare era istovitoare, elementele esențiale ale vieții, pâinea, uleiul, zahărul și, eventual, cinci ouă pe lună, „se dădeau (se vindeau) pe cartelă”. Am mai pomenit despre faptul că plecând într-o delegație și uitând să‑mi iau pâine de acasă, am poposit la Pitești și am cerut o pâine, dar nefiind „arondată” acolo, nu am putut fi servită și m-am mulțumit cu niște covrigi uscați, care nu erau pe cartelă. Asta mi-a reamintit de experiența din satul Ozun, din urmă cu încă peste trei decenii, când am putut cumpăra pâine, numai cu ajutorul unui coleg care știa ungurește, doar că acum un român hotărâse dacă pot sau nu mânca pâine în România, dincolo de reședința personală...”
Elena Teodoreanu
