Revenind după evadarea sa în urmă cu două decenii, eroul din Erewhon găseşte o ţară animată de suflul unui progres material pe cale de a se naşte şi cu numeroase dintre obiceiurile bizare din trecut mult schimbate, dar şi o ţară ce adoptase o nouă religie, populată de mituri şi credinţe contradictorii. Spre surprinderea sa, află că în centrul religiei se află Fiul Soarelui, nimeni altul decît el însuşi, cel care fugise într-un balon – săvîrşind o minune – şi căruia urma să-i fie consacrat un templu. Aici îşi va regăsi fosta iubită cu care a avut un fiu despre care nu ştia absolut nimic şi tot aici va fi eroul unui şir de peripeţii care de care mai surprinzătoare, mai palpitante şi mai amuzante. „Erewhon şi Întoarcerea în Erewhon ne îngăduie să întrezărim, în liniile ei mari, mişcarea ironiei butleriene, cu traiectoriile ei specifice. O comparaţie cu Călătoriile lui Gulliver ale lui Swift ne va uşura stabilirea caracterului ei distinctiv. La Swift, ironia e devastatoare în efectele ei finale... La Butler, ironia nu mai e stăpînită de impulsuri demoniac-negative: ea vrea să sfîşie aparenţele obiectului, dar să-i elucideze esenţa, devenind astfel un mijloc de cunoaştere şi, prin aceasta, principiul unui echilibru moral, oricît de instabil. Cînd Swift urăşte, Butler se îndoieşte, cînd Swift e indignat, Butler e iritat, rîsului disperat al lui Swift îi corespunde rîsul întrebător al lui Butler.” (Matei Călinescu)
