O carte despre cât de important este să-ți spui povestea și să ai pe cineva care s-o asculte cu atenție.
După un somn lung cât un veac petrecut în fântâna unde-l aruncase împăratul, faimosul Neghiniță din cartea lui Barbu Ștefănescu Delavrancea se întoarce în volumul lui Al. Mitru pentru a face dreptate.
Într-o seară, în casa în care Liuța locuia cu unchiul și mătușa ei, își face apariția un omuleț atât de mic, că dacă-ți intră în ureche îi confunzi vocea cu propriile gânduri.
Însoțit de oameni de nădejde, Neghiniță pornește în căutarea bordeiului în care au locuit părinții lui. Poveștile culese pe drum, ajutorul pe care-l primește, lucrurile frumoase întâlnite îi dau călătoriei un sens mereu proaspăt.
Cum de‑și uitase Neghiniță numele? Cum poți să‑ți uiți numele pe care ți‑l dau părinții încă din ceasul nașterii? Și ce se petrecuse cu Neghiniță‑n fântâna în care știm că‑l aruncase împăratul? Și care împărat? Și cum de mai trăia piticelul?
Ca s‑aveți imaginea lui, vă sfătuiesc să luați cea mai mică sămânță de mei pe care‑o puteți găsi și s‑o puneți pe masă. Să vă imaginați apoi că sămâncioara aceea ar fi vie și‑ar avea chipul și‑nfățișarea unui omuleț. Gândiți‑vă însă că o parte din ea ar fi picioarele; alta, mâinile, alta, capul. Socotiți cât de mici ar fi ochii, gura, urechile... și‑o să‑nțelegeţi ușor de ce, numai privindu‑l prin lupă, puteam să‑i deslușesc mișcările.
De câte ori îmi vorbea Neghiniță despre părinții lui, pe care nădăjduia să‑i reîntâlnească, ca și despre neguțătorul pe care voia să‑l pedepsească, mă punea‑n încurcătură. Ce era‑n mintea lui despre timpul care trecuse? Și unde și cum și‑l petrecuse? Voiam să‑ncep mereu discuția cu el despre această chestiune. Să‑l lămuresc și să mă lămurească.
