„În poezia de final, reflexele au rămas, ochiul decupează liniile și formele erotice ale realității, obsesia feminității, cultul ei, cînd falic-păgîn, cînd diafan, persistă, dar tonul îl dă reîntoarcerea la imaginile unei virilități apuse. De aceea, erotismul e, în aceste texte, încărcat de melancolie. Îndrăznelile sînt cel mai adesea proiecții iluzorii sau reconstituiri imaginare. Bătrînețea e o stare de spirit pe care poetul o refuză pentru că poezia sa e o sinteză senzorială, simțurile au rămas vigilente, dorința persistă. Scrisul se opune morții; scriem pentru că murim și nu ne împăcăm cu asta; scriem împotriva morții; scriem ca să lăsăm mărturie că moartea nu e totul, că bucuria și frumusețea nu sînt trecătoare; scriem pentru a opune gratuitatea frumuseții siguranței cinice a morții. Aceasta mi se pare, pe scurt, lecția poeziei lui Emil Brumaru.” (Bogdan Crețu)
