Un „caiet“ al autorului, dar şi unul al protagonistului său: doctorul Cassian Robert, fugit la vârsta senectuţii de acasă şi retras undeva la munte, lângă o fostă Staţie meteorologică. Atât fuga, cât şi izolarea protagonistului sunt simptomatice. În proza lui Buzura, personajul central este implicat în evenimente, dar îşi asigură şi o anumită distanţă faţă de ele. Mai mult, el se încarcă de istoriile trăite de alţii, pe care le ascultă răbdător sau le reconstituie minuţios. Diferenţa faţă de alte contexte epice este că, în acest caz, protagonistul simte acut că i se apropie sfârşitul. Măcinat de boli, medicul se retrage departe de lume, într-o pustietate montană, unde speră că, scriind, va putea să-şi regăsească echilibrul. Evadarea e însă relativă. Lumea lăsată în urmă continuă să-i trimită semnale. O tânără pe cât de frumoasă, pe atât de insistentă îl tot vizitează pe Cassian, readucându-i în faţa ochilor trecutul. Mara e fiica Teodorei, iar defuncta Teodora a fost o dragoste mai veche, neconsumată, a bărbatului. Augustin Buzura foloseşte din plin, în romanul de faţă, reţeta senzaţionalismului epic, cu tot ce presupune aceasta: întâmplări şocante, deznodăminte tragice, curs imprevizibil al lucrurilor, care impun calea parcursului narativ. Dar aceste evenimente sunt însă atrase şi integrate într-o structură reflexivă, ba chiar într-un mecanism care scoate la lumină întrebări şi care are nevoie de fapte, de cât mai multe fapte, pentru a le interpreta şi a le aşeza în ordine. Cassian, aidoma scriitorului, e un colecţionar de experienţe. Medicul din ei lucrează cu omul. Iar scriitorul i se alătură.
