Descoperim în Evanghelia după Ioan că marea lucrare a divinităţii, destinată lumii, este darul vieţii. Dumnezeu are viaţa în sine însuşi şi în el se găseşte originea ultimă a faptului de a fi şi de a avea parte de experienţă. Conceptul creştin de viaţă nu este însă întreg, decât dacă adăugăm şi noţiunea de lumină a vieţii. Pentru revelaţia creştină, a exista şi a avea parte de experienţă nu epuizează sensul conceptului de viaţă. Abia progresul existenţei şi al experienţei în direcţia descoperirii slavei divine, adică, a frumuseţii, puterii şi înţelepciunii lui Dumnezeu, completează această noţiune şi îi conferă adevăratul ei înţeles. Stagnarea, sub acest raport, este mai degrabă o formă a morţii, ceea ce înseamnă că viaţa, în sens creştin, este strâns legată de lumina vieţii, de înţelegerea sensului şi a semnificaţiei existenţei. În consecinţă, darul vieţii este puterea lui Dumnezeu de a ridica din moarte, prin suflarea gurii lui, nişte fantome ale nefiinţei, care nu vin totuşi din nimic ca dintr-o sursă a lor, ci se ivesc din Dumnezeu pe fundalul mărginirii, adică, în spaţiul limitării.
