Dintr-o dată, Felix avu senzația că da, el este cel care strică totul, așa cum a stricat totul de o viață întreagă, complicând prea mult fiecare relație în care s-a implicat. Poate că, într-adevăr, superficialitatea propusă de Linda nu era tocmai superficialitate, era normalitatea unui „carpe diem” pe care el nu l-a acceptat niciodată, dar care părea mai convenabil și aducător de mai multă bucurie decât „profunzimea” lui catastrofală. Poate că, într-adevăr, nu a fost niciodată în stare să se bucure de ceva, tocmai din cauza spaimei de a nu pierde totul. Poate că, într-adevăr, momentul era mai important decât perspectiva și poate că el, concentrându-se cu spaimă asupra perspectivei, nu făcea altceva decât să ucidă prostește frumusețea momentului. Dar suficiența clipei nu era, așa cum a considerat mereu, un soi de trivialitate, de superficialitate, poate chiar de stupiditate? Cum să se poată bucura de moment, când perspectiva pierderii momentului era covârșitoare? Și, mai presus de orice, nu era o meschinărie în toată filosofia asta a lui „carpe diem”? Nu era un subterfugiu penibil încercarea de a ascunde sub cuvinte meșteșugite și partizane această trivialitate a bucuriei de moment? Oare toate astea nu se reduceau practic la ceva mult mai concret, dureros de concret?
