Diana Turconi, diplomată, scriitoare, jurnalistă, scrie și publică literatură încă din anii 80. Proză și interviuri care pot fi încadrate în familia evocărilor literare și istorice sau, altfel spus, istorico-literare. Până la volumul de față, nu și teatru, din cauză că urcarea pe scenă a personajelor sale a fost mai dificilă, cu încercări și căutări laborioase. La capătul acestui șir de tribulații avem, pe lângă izbânda unui romancier și a unui jurnalist, izbânda unui dramaturg.
Nu a fost chiar o alegere, aceea de a scrie teatru. Declicul, mai bine spus îndoiala germinatoare, s-a petrecut probabil prin 1992, când Geo Bogza, citind în manuscris Mica prăvălie cu orori, a opinat abrupt că personajele acelea trebuiau să urce pe scenă. Dar încă nu era în puterea mea să le conduc acolo.
După mai mulţi ani, întorcându-mă acasă de departe, am încercat să stau de vorbă cu ele, așa cum mă sfătuise Bogza. Am ales ca subiect speranţa, dar nu a funcţionat deloc. Eram ca nişte străini într-o gară, nu aveam nici timp, nici interes să comunicăm. Mi-am făcut iarăși valizele.
Acasă, personajele au intrat imediat în vorbă cu mine, așa că ne-am pus de acord asupra speranței: fapta bună are întotdeauna sens, indiferent dacă lucrurile o iau razna și de obicei tind să o ia razna complet.
Diana Turconi
Cehov, Dostoievski, Zola, Claudel și Sfântul Francisc din Assisi: iată figurile tutelare care mi-au răsărit în minte citind teatrul poetic și chirurgical-alegoric la care Diana Turconi a recurs pentru a-și pune în pagină obsesiile fondatoare sau distructive, fantasmele și amintirile transfigurate, ba chiar de la un anume nivel al lecturii în sus intuițiile filosofice.
Teodor Baconschi
