Romanul Castele de furie a fost distins in Italia cu Premio Selezione Campiello in 1991, iar in Franta cu Prix Médicis Étranger in 1995.Castele de furie este romanul de debut al lui Alessandro Baricco. Titlul original, Castelli di rabbia, trimite la expresia castelli di sabbia (castele de nisip). Subtila aliteratie nu e intâmplătoare: ea sugerează deopotrivă frenezia și zădărnicia visurilor pe care vor să le transpună in viată eroii cărtii – o soartă ce se regăsește in mai toate intreprinderile omenești.Suntem in Anglia victoriană, in orășelul Quinnipak, la mijlocul secolului al XIX-lea. Civilizatia industrială se află in plin triumf și aprinde imaginatia oamenilor. Totul pare posibil, e de ajuns să dorești cu putere, să dorești și să visezi. Iar eroii lui Alessandro Baricco – domnul Rail, sau Pekisch, sau Hector Horeau –, cuprinși de frenezia epocii, visează nestingherit: visează locomotive și căi ferate care nu duc nicăieri, tevi prin care sunetul se poate transmite la distantă ca și cum ar curge, palate de otel și sticlă care șterg deosebirea dintre afară și inăuntru. Numai vietile lor de zi cu zi nu par purtate pe aripile aceluiași elan, ele rămân făcute din petice parcă, din intâmplările mărunte petrecute in orășelul pe care zadarnic l-am căuta pe hartă. intre ele, minunatele buze ale doamnei Rail, pachetele misterioase trimise de domnul Rail sotiei sale Jun inainte să se intoarcă din călătorii, repetitiile fanfarei și „umanofonului“ lui Pekisch, povestea văduvei Abegg, care „nu era cu adevărat văduvă“. Lumea lui Baricco este lumea dintotdeauna și de pretutindeni, o lume fremătând de viată, pe care autorul o pune in scenă cu o bucurie a povestirii rareori intâlnită in vremea noastră grăbită. E lumea unui mare scriitor, care crede că „a scrie este un gest vechi, artizanal șI individual“.
