Daca, potrivit unor istorici, nu trebuie sa vedem in imparatii iconoclasti niste oameni necredinciosi sau rationalisti, cum se pretinde de obicei, ci niste oameni "cu o credinta profunda, sincer convinsi, care doreau o reforma religioasa si purificarea erorilor" ce inundasera credinta ortodoxa, caz in care iconoclasmul "aparea ca o reactie violenta impotriva superstitiei, practicilor idolatrice si a excesului de putere al monahilor", trebuie sa avem in vedere insa faptul ca "folosirea icoanelor se stabileste si se raspandeste in Biserica, nu impusa de vreun decret, nici introdusa surprinzator, ci ca o inflorire naturala a sufletului crestin, uman in imperiul harului".
Deci iconoclastii nu puteau reprosa iconofililor ca ar fi introdus cultul sfintelor icoane ca o inovatie, pentru ca acesta "facea parte integranta din viata ortodocsilor" , caci pentru crestinul din Bizant icoanele erau "marturia asigurarii binecuvantarii si a mantuirii, o garantie a ajutorului de sus, fara icoana el nu putea trai". In momentul izbucnirii iconoclasmului, Biserica se pomenise de veacuri folosind icoanele si cinstindu-le, fara sa se intreba de ce anume facea aceasta. Astfel, putem intelege usor cat de puternica a fost reactia credinciosilor cand, in aceasta atmosfera, apare edictul iconoclast din 726 al imparatului Leon III Isaurul.
Pentru a da un suport actiunii sale, Leon al III-lea convoaca un sinod la 730, unde peste 300 de episcopi se pronunta impotriva icoanelor. Cum insa Patriarhul Constantinopolului Ghermian (715-730) refuza sa semneze aceasta hotarare este depus si in locul lui este ales Anastasie, care semneaza hotararile acestui sinod iconoclast, "astfel edictul impotriva icoanelor nu era dat numai in numele imparatului, ci si al Bisericii".
