Ca lege fundamentala a unui stat, Constituţia – conform unei sumare definiţii larg raspandite – reflecta stadiul de dezvoltare sociala, economica si politica a acestuia la un moment dat, stabilind forma de guvernamant si organizarea statala, precum si drepturile si obligaţiile cetaţenilor. Pornind de la aceste considerente, o istorie a Constituţiilor poate sa ofere o analiza retrospectiva sui generis, asupra ansamblului evoluţiei societaţii si a modului in care problemele existente, in fiecare epoca istorica, au fost soluţionate si proiectate, ca fundament normativ al dezvoltarii viitoare, in plan politic si juridic. Criteriul unei Constituţii nu poate fi unul absolut valabil pentru toate timpurile si locurile, ci unul relativ, deoarece intotdeauna forma de organizare a statului este produsul unei anumite situaţii de existenţa a unei naţiuni, in care sunt cuprinse deopotriva starea politica, juridica, economica, psihologia sociala, precum si dezideratele dreptaţii sociale si aspiraţiile sale etice.
O istorie a Constituţiilor Romaniei din epoca moderna si contemporana este in masura sa evidenţieze evoluţia constituţionala a ţarii, in raport de factorii politici si de putere, de partidele si gruparile politice ce s-au constituit si confruntat pe scena vieţii politice si juridice si care au reflectat raportul de forţe si interese din societatea romana, in contextul internaţional existent in fiecare ciclu constituţional al unui veac si jumatate aproape, de cand a fost adoptata prima Constituţie a Romaniei.
Lucrarea de faţa si-a propus – prin studiile monografice consacrate celor sapte Constituţii ale Romaniei din perioada 1866-1991- sa releve evoluţia vieţii constituţionale, cu valorile si tradiţiile sale, ca si a limitelor funcţionarii acestora in procesul treptat si adeseori sinuos al dezvoltarii si afirmarii structurilor democratice ale societaţii romanesti.
