Catedrala invocată de Vargas Llosa nu este locul sacru al reculegerii, in care sufletul işi găseşte liniştea, refugiul solitar, impăcarea. Ironic şi paradoxal, acest nume il poartă o crâşmă mizeră de la periferia Limei anilor '60, cu mese şchioape, cu fum de ţigară şi mirosuri grele, cu gesturi şi vorbe obscene. Iată fundalul pe care se desfăşoară conversaţia celor doi protagonişti, proveniţi din categorii sociale diferite, dar pe care ii revoltă absurdul aceleiaşi lumi in descompunere. „Dacă ar trebui să salvez din foc numai unul dintre romanele mele, acesta ar fi Conversatie la Catedrala“ declara Vargas Llosa. După cum au subliniat criticii, prin această carte a izbutit să dea viată romanului total. La peste cincizeci de ani de la publicare, romanul său are o arhitectură amplă și măretia unei catedrale. „Cu o ambitie demnă de maeștrii romanului secolului XIX precum Balzac, Dickens sau Galdós, insă cu o tehnică menită să-l apropie de moștenitorii lui Flaubert și Henry James, Vargas Llosa a inceput un registru complet al realitătilor politice, sociale, economice și culturale din Peru.“ — The New York Times
