Arhitectura are – în structura sa – o componentă fixă, mecanică, rigidă și o componentă liberală, fluidă din care derivă însuflețirea creatoare.
Simina Anamaria Lörincz propune, în acest volum, o reconsiderare a creaţiei arhitecturale sub semnul lui poíēsis, în încercarea de a recupera sensurile cele mai profunde ale profesiei de arhitect.
Prima parte a cărții prezintă scopul și substanța cercetării, partea a doua analizează contextul cultural-arhitectural, iar cea de-a treia parte urmărește particularizarea demersului argumentativ, reluând temele centrale și orientându-le asupra unei chestiuni specifice: educația ahitecturală și de design în spiritul lui poíēsis.
Educația este instrument cheie în reconsiderarea creativității poietice. „Educația, ca modalitate de perpetuare, dar și de inovare și actualizare a substanței unei discipline, joacă un rol deosebit pentru captarea, transmiterea și dezvoltarea creativității. Această ultimă parte are așadar scopul de a concretiza conceptul de poíēsis în contextul domeniului arhitectural și de design, urmărind și comentând posibilitățile aplicării valențelor conturate în modul de formare-educare, precum și implicațiile acestei implementări asupra profesiunii în general”.
„Educaţia arhitecturală și de design, prin însăși natura ei, presupune o tratare holistică, ce integrează abilităţi, cunoștințe și chiar domenii dintre cele mai variate, iar formarea arhitectului/ designerului contemporan poate avea de câștigat prin reconsiderarea creaţiei sub semnul lui poíēsis, ca act material și simbolic ce pendulează între diverse dimensiuni-limită, acţionând în complementaritate cu abordarea formativă deja sedimentată”.
Autoarea caută să definească arhitectura între perechile de limite în care a pendulat conceptual în timp (téchnē și epistḗmē, theōríā și prâxis versus teorie și practică, ars mechanica și ars liberalis, caracter științific și spirit umanist, real și ideal), ceea ce instalează mult mai stabil logica lui poíēsis în arhitectură. Iar incursiunea erudită în conceptul originar de poíēsis degajă ideea că adevărata semnificație poetică a arhitecturii este esențial diferită de imaginea blocată în simpla asociere ce rezumă poeticul la domeniul literar, fără ca măcar să-i înțeleagă substanța. În directă legătură, intră în discuție chestiunea relației arhitectului (omul concepției) cu lucrul cu mâinile, un fel de aprehensiune a materiei, pe care autoarea o crede indispensabilă și o demonstrează prin „saper fare di sua mano” a lui Filarete și „experiencing with his own hands” a lui Christopher Alexander. Este un fir roșu al lucrării, care leagă artiști, concepte, case, obiecte și oameni în căutarea unei „creații” semnificative pentru toți. Iar această idee face explicită atât legătura cu Buneștiul, cât și cu învățământul de arhitectură.
Ana Maria Zahariade
