Delirul este o scriere inca bruiata de o receptare excesiv de suspicioasa. Recitit cu calm, dar si cu atentia pe care o solicita intreaga rastalmacire, contextuala, dar si tendentioasa, a mizelor scrierii din 1975, cand a aparut, si pana azi, romanul nu numai ca nu dezamageste, dar, alaturi de Cel mai iubit dintre pamanteni, pe care il preceda, constituie cea mai serioasa meditatie a scriitorului asupra unei istorii in delir, asupra unei istorii bolnave. In Delirul, aceasta istorie inca nu isi ia plenar revansa asupra destinului insului obisnuit, pe care sa-l contorsioneze sau sa-l distruga, asa cum o va face, spre exemplu, in Cel mai iubit dintre pamanteni, unde Petrini nu este numai un intrus, ci o victima sigura in ciuda nevinovatiei sale. Acum atentia scriitorului se concentreaza asupra insesi mecanismelor dereglate ale istoriei mari, asupra protuberantelor si personalitatilor sale de exceptie (cele mai multe, malefice), asupra irationalitatii sale profunde, indestructibile, pe care orice interpretare nu face decat sa o dilate si mai mult. Oana Soare In Delirul este vorba, in afara de ceea ce numim indeobste marea istorie (istoria din afara), de istoria unor tineri care traiesc pasiunile lor sentimentale si incearca sa intre in viata in vremuri coplesitoare: rebeliunea legionara, instalarea dictaturii militare, sfartecarea tarii, inceputul celui de al Doilea Razboi Mondial Eugen Simion
