Donna Alba e un plonjon pe care e greu sa-l pui intr-o categorie anume si care confirma impresia ca avem clasamente literare si loc la microfon, nu doar din considerente valorice. Am fost total fascinata de maniera fina prin care se penduleaza la granita dintre real si aproape-real, de cautarea obsesiva a frumusetii care se invecineaza cu fatalitatea. Cu toate ca elogierea perfectiunii feminine primeste de ceva ani eticheta "subiect epuizat", aici nu are nimic previzibil. Alba e aliasul femeii perfect naucitoare, o Gesche Gottfried care are in loc de otrava farmec si o forta de atractie atat de mare incat simpla ei prezenta capata valente seismice. Ea volatilizeaza si restabileste distantele- fie ele temporale, afective sau de alta natura. Pe langa "duelul" dintre barbatii din viata ei, sunt surprinse foarte bine si duelurile interioare deloc de neglijat, precum cel al lui Mihai Aspru caruia ii place aceasta viata dubla, aceasta scormonire cu tarnacopul in tot mai adanci subterane (desi operatia se petrece la mansarda). E o carte despre alegerea intre a infrange si a te lasa infrant, intre a cauta aparitia providentiala si a fi aparitia providentiala. Orice si oricine ar fi (in interiorul acestui roman sau oriunde), rezilienta e cea care incetineste, dar nu anuleaza autodistrugerea. In Donna Alba, un simplu schimb de priviri si de intimitate e suficient pentru a nu mai fi cel/cea de dinainte de toate acestea.
