Numele Oana Busuioceanu a apărut pe mai bine de 20 de volume publicate în anii '60–'80 la Editura pentru Literatură şi Artă, Univers, Minerva sau Meridiane. Fiica lui Alexandru Busuioceanu, cunoscutul istoric al artei, poet şi universitar stabilit în 1945 la Madrid, semna nu numai traducerea din italiană ori spaniolă, ci şi aparatul critic al acestor volume. În urma înăspririi regimului editurilor sub Ceauşescu, Onica Busuioceanu, care nu era dispusă să facă vreun compromis cu puterea comunistă, fuge în Occident; stă o vreme într-un lagăr de refugiaţi politici din Italia şi în 1985 ajunge în Statele Unite, la Los Angeles. Profesional, Onica se impune până la urmă în America, dar financiar nu reuşeşte niciodată să atingă un echilibru. Şi aici intervine întotdeauna, salvator, un om cu care nu s-a întâlnit faţă în faţă decât o dată: Walter Biemel, născut într-o familie germană din Braşov, student al lui Heidegger în anii 1942-1944, distins universitar specializat în fenomenologie şi filozofia artei. Walter, căruia ea i se confesează în lungi scrisori, este cel care o ajută deopotrivă material şi sufleteşte, pentru că Onica e foarte singură în exil. Walter este binefăcătorul ei până la moarte (2007) şi chiar dincolo de moarte – dovadă cartea aceasta.„Dragă Walter, eşti un om extraordinar! Nu e destul că eşti generos şi săritor, dar mai ai şi darul de a intui exact momentul în care cineva are mare nevoie de ajutor... Cum faci de ghiceşti tocmai momentul critic şi oferi ajutorul tău cu un ceas înainte, aşa încât nu numai că-l scoţi pe celălalt din impas, dar îi scuteşti şi angoasa?“ – scria Onica de la Hollywood în iulie 1985.„Relaţia mea cu ea, una cu totul deosebită, nu e uşor de descris. A fost vorba de o afecţiune adâncă, probabil în prelungirea admiraţiei pe care i-am purtat-o mamei ei, faţă de care am nutrit un sentiment de mare prietenie, ba chiar de iubire... Când corespondenţa dintre noi a încetat, am continuat relaţia prin telefon: fiecare apel din partea Onicăi era un prilej de bucurie pentru mine. Nu-mi pare rău decât că n-a mai apucat să fie martora apariţiei acestui volum“ – scrie Walter Biemel în 2010.
