„«Elegia pentru uman» din cartea de faţă e oficiată pentru omul filo-uman, cel învins de toate ideologiile, victima perfectă a tuturor totalitarismelor, omul hăcuit de texte (fiindcă totalitarismul e Textul care ajunge să fie pus în practică), dar pentru care nicicând ideile nu devin mai importante decât oamenii, pentru care empatia şi atenţia la celălalt sunt înseşi condiţiile lui de existenţă.Era cumva natural ca literatura să fie în avangarda acestei «elegii pentru uman». Pe de o parte, fiindcă literatura şi umanul sunt coextensive, şi a fost o enormă greşeală strategică a modernităţii să încerce să-şi alieze literatura la cruciada ei anti-umană. Au existat minţi care au refuzat să valideze silogismele modernităţii împotriva omului; care au găsit inacceptabil ca modernitatea, iniţiată în numele libertăţii, egalităţii şi fraternităţii omului, să ajungă să nege punctual fiecare dintre aceste trei concepte-promisiuni – pentru ca, în cele din urmă, să nege omul însuşi. Aceşti scriitori au înţeles literatura ca pe o cărare înspre uman, înspre un luminiş aflat la marginea istoriei, departe de modernitate şi de infernurile ei estetice şi politice, în care omul să aibă răgazul de a reînvăţa să fie uman. Fără revoluţiile lor estetice, literatura ultimului secol e de neimaginat.“ (Radu VANCU)
