„Merişor parcă ar fi un extraterestru care învaţă comportamentul ciudat al oamenilor, consemnându-I cu scrupulozitate într-un jurnal de expediţie. Hipersensibil, el îşi trăieşte starea de graţie răpit de liniştea serii, atunci când se poate interioriza şi lăsa în voia contemplaţiei. Mirarea perpetuă a personajului narator este interesantă în sine, pentru că este «pură», nedeliberată... (...) Stuporile succesive ale eroului dau un puternic fond de autenticitate povestirii. De fapt, capacitatea de a se mira, de a nu ceda comodităţii convenţiilor sociale, care transformă prea curând stratul fertil al percepţiei copilului într-un teren bătătorit de reguli prestabilite, îl însingurează pe protagonist în mijlocul colegilor săi, conferă felului său de a fi datele unei filozofii in nuce. (...) Ultima mirare a protagonistului este legată de moarte, de care Merişor se apropie firesc, ca de un prag după care nu mai urmează nimic. Moartea e un fel de ecuaţie cu rezultatul ştiut dinainte. Senzaţia sfârşitului transpare in rânduri tulburătoare, ca atunci când realizezi că tot ce-ai învăţat în şcoală nu-ţi mai este de nici un folos...” Vitalie Ciobanu
