Lucrarea a fost redactată la începutul anilor '80 și are ca obiect analiza filosofiei raționalismului deschis, complex, pe care personalități precum Gaston Bachelard, Edgar Morin sau Colocviul de la Cordoba l-au readus în actualitate.
Ce este „raționalitatea contradictorie” și cum a influențat aceasta cursul evoluției umane? Putem afirma – în formularea unui răspuns la această întrebare – faptul că lumea văzută, pe de-o parte, ca un amalgam de contrarii, relații antigonice, fracturi dar și ca un proces de întrepătrunderi și osmoze, pe de altă parte, dezvăluie, într-un act de reflecție profundă natura duală a gândirii.
În termenii autorului: „Gândirea în funcție de dualitudine constituie, se pare, un punct de vedere cu siguranță opus sensului de diferențiere, așa cum prevalează el în viziunea lumii identitare.
(...) Lumea nu se lasă întotdeauna epuizată de gândirea identitară, chiar dacă aceasta reușește să decupeze din ea reprezentări pertinente și cu sens. Astfel încât, până la urmă, recurgerea la un regim de gândire nonidentitară nu se justifică printr-o modă, nici printr-o nostalgie sectară, ci se impune atunci când gândirea nu se mulțumește cu o reprezentare schematică și utilitară a cosmosului. Natură și istorie pot să ne ofere mai mult despre ele decât ceea ce idealul identitar a putut deja să dezvăluie. Gândindu-le simultan, în funcție de o consonanță și de o disonanță, spiritul uman poate spera să scoată la lumină procese mai subtile, unghere mai ascunse, ce nu ar putea decât să întărească idealul de inteligibilitate care a stimulat atât de mult gândirea identitară. Coordonând astfel, într-o manieră suplă și îndrăzneață, gândirea identitară cu gândirea conflictuală, rațiunea nu poate decât să câștige în scopul său fundamental de a răspunde provocării pe care i-o aruncă lumea prin complexitatea sa intrinsecă”.
„Armonia, din contră, pretinde inegalitate. Fiecare coardă a lirei emite un sunet diferit, iar justa proporție dintre aceste sunete este cea care dă frumusețe muzicii. Nu mai este vorba de forțe opuse ce se anulează reciproc, ci de un acord intern, de o convergență spontană între elemente ce nu au greutate.“ Thibon G.: L’équilibre et l’harmonie (Fayard, 1976, p.88).
