Aşa s-a născut această ediţie, atent alcatuită şi adnotată de George Guţu, care apare înaintea celei germane.Cioran i se destăinuie prietenului vienez pe un ton degajat, împartăşindu-i, nu fără umor şi autoironie, întâmplări cotidiene, impresii despre oameni şi cărţi, vorbindu-i despre exil, despre iubirea şi ura sa faţă de Paris, despre simptomele sâcâitoare ale batrâneţii („Ca un batrân ce sunt, îmi petrec timpul înconjurat de dicţionare. O ironie fără seamăn...“). Mare cititor de presă, Cioran se arată îngrijorat de situaţia politică a lumii occidentale, dar şi de cea a României din preajma anului 1989: „Evenimentele... m-au entuziasmat la început, nu însă şi acum. Totul a eşuat în această ţară. Asta e singura ei originalitate“, notează el în octombrie 1990, în ultima scrisoare către Kraus.Volumul cuprinde, în secţiunea finală, fragmente din jurnalul lui Wolfgang Kraus referitoare la Cioran. Acesta, spune diaristul, „îmi aminteşte de un anabaptist; un chip slab de ţăran, cu ochi mari, albaştri, strălucitori, măcinat de vreme, osos... Un mers agitat, cu paşi mari, un fel de-a vorbi sacadat, avântat, de parcă i-ar fi greu să ţină pasul cu şuvoiul gândurilor sale, cuvintele se rostogolesc, se suprapun, dând glas unor formulări incisive şi precise. Un om de o bunătate deplină“.
