Cu cât un scriitor sau un compozitor e mai mare, cu atât crește și tentatia interpretărilor abuzive: posteritatea riscă să-i falsifice opera de dragul scandalului biografic sau pentru a se conforma clișeelor artistice in vigoare. Aceasta e tema pe care Kundera o dezvoltă in variatiuni in Testamente trădate, urmărind in paralel evolutia romanului și a muzicii, iar exemplele sale tin de răscrucea artistică a secolului XX. Criticii pot ignora ce e pur și simplu literatură intr-o povestire de Hemingway doar pentru a o citi in cheia vietii scriitorului, dirijorii pot opera tăieturi in compozitiile lui Stravinski fiindcă așa li se pare lor că „sună“ mai bine. Cele mai pregnante exemple invocate de Kundera sunt insă Kafka și Janácek: amândoi ii datorează enorm lui Max Brod, amândoi au fost trădati (in spiritul artei lor) de același Max Brod, cu cele mai bune intentii și cu totală neintelegere. Testamente trădate, carte pentru care i s-a acordat in 1993 Prix Aujourd'hui, este avertismentul grav și ironic al lui Milan Kundera asupra orbirii care insotește indiscretia. „Arta europeană a romanului este trama unificatoare a Testamentelor trădate, dar această tramă se dedublează in două discursuri care, la rându-le, se impletesc: un discurs istoric, ce poate fi considerat aproape obiectiv, despre cele trei vârste ale creatiei romanești și unul intim, furios, angoasat, orgolios despre locul pe care și-l atribuie Kundera in această istorie. Acest ultim discurs este cel care ne interesează cel mai mult și care ne emotionează.“ — Le Monde
