De ce tristețe, nu e greu de spus. Nu numai corsetul timpului, dar și corsetul viselor noastre despre lumea în care am fost heideggerian aruncați ne constrâng mai degrabă la meditație decât la bucurie, mai curând la tristețe decât la mulțumire. Că sursa autentică a poeziei este tristețea asta s-a spus de mult. Dar de ce voluptate? Oare nu există o plăcere a acceptării destinului? Oare prada nu este invadată de bucuria de a fi prinsă și devorată? Oare nefericirea nu întreține o fericire a nefericirii, perpetuându-se autocatalitic? Și oare, alături de toate acestea, nu ar putea exista o voluptate de a fi cuprins, îmbrățișat, cufundat în tristețe, adică în acea stare atât de apropiată de reverie în care, numai în ea, lumea devine dintr odată limpede, scâncind abia auzit la urechea poetului și oferindu-se unei înțelegeri simple, relevante, totalizatoare? Aș spune, parafrazând o frază faimoasă: fericiți cei triști, căci lor li se va deschide lumea.
