Raymond Carver spunea că e posibil să discuţi despre lucruri obişnuite folosind un limbaj obişnuit, dar precis, şi să acorzi acestor obiecte, indiferent dacă este vorba despre un scaun, o draperie, o furculiţă, o piatră sau cercelul unei femei, o putere magică uluitoare. Nicăieri nu e mai evidentă reuşita metodei sale decît în povestirea „Catedrala”, care dă şi titlul volumului: un nevăzător conduce mîna celui ce poate vedea, amîndoi schiţînd o catedrală pe care primul n-o va zări niciodată. Astfel, aparenta banalitate a personajelor, a dialogurilor sau a situaţiilor e permanent transformată într-o senzaţie de apăsare, de stranietate sau chiar de fantastic. Asistăm, de pildă, la o întîlnire între două perechi, dar în care intervin un păun ţîfnos şi un mulaj dentar. Alteori, se petrec momente de un dramatism rar, sporit de întîmplări misterioase şi sumbre. De fiecare dată, Raymond Carver ne dezvăluie, cu uşurinţă şi cu rafinament greu de egalat, fațetele ascunse ale unor vieţi aparent banale, dînd senzaţia că a reuşit să prindă în cuvinte esenţa tainică a vieţii înseşi.
