Ceea ce stimez mai mult la Eugen Simion este faptulcă-şi duce viaţa la altitudinea pe care i-au sugerat-o munţii cei-au înconjurat copilăria. Zilele lui se petrec într-o severitatemirosind a brazi şi mângâiate cu adieri melancolice veninddin podgoriile pline de arome ale Prahovei.Critic literar de primă linie, tânărul meu prieten (e maimic decât mine cu un an) s-a instalat încă din adolescenţăîn falanga celor care impun valoarea şi o susţin. A ocolit cuîndrăzneală uimitoare, chiar şi în vremurile cele mai de netrăit,să se pronunţe favorabil în sprijinul mediocrităţii de orice fel.Solitudine nebunească, retragere în unghiul primejdiei care,vai de cei ce-o practică!, la români se schimbă totdeauna într-opată pe existenţă, devenind ţinta ideală pentru mitraliorii saupuşcaşii marini situaţi când de-a dreapta, când de-a stângabisericii din curtea palatului Cotroceni. Însingurarea l-amâhnit, dar nu l-a speriat niciodată, şi cu atât mai puţin azi,când are „cui spune la poveşti cu împăratul Roşu”.Eugen Simion face parte din vuietul de vechime alacestui neam, cel care răzbate din legănarea brazilor şi avalului izbind în malul tuturor râurilor noastre. Fascinantanobleţe a Cuvântului apărând Cuvântul ca să învingă Timpulşi să atingă nemurirea.Fănuș Neagu
