„La inceput a fost dragostea: frumuseţea intâlnind frumuseţe. O poveste oarecare, cu o fată indrăgostită de un scriitor căsătorit. Apoi, când frumuseţea se transformă in intristare, dragostea nu mai e ca oricare alta: devine carte, devine tablou. Romanul frumuseţii şi tristeţii lui se numeşte O fată de şaisprezece ani. Tabloul ei se numeşte inălţarea nou-născutului la Ceruri. Când tânăra de şaisprezece ani ajunge o pictoriţă cunoscută, de patruzeci de ani, are loc revederea: tristeţea intâlnind tristeţe, in zvonul clopotelor de Anul Nou. Atunci apare o fată răzbunătoare, poate tristă sau poate doar frumoasă, care schimbă povestea. La sfârşit, dragostea s-a transformat pe neobservate din frumuseţe care intristează in tristeţe care infrumuseţează. De aici strălucirea lacrimilor din ultima frază.“ (Ioana Pârvulescu)
