In ce greutate ma aflu eu acum, incercand sa-mi descurc amintirile minunatei mele tinereţi. Minunata, fiindca asa mi s-a infaţisat de cate ori ma intorceau gandurile spre dansa; dar iata ca de-abia a inceput condeiul sa-mi alerge pe hartie si imi dau seama ca minunea era mai mult in mine, si ca in afara de mine lucrurile nu se aratau in realitatea lor decat foarte rar sub stralucitele culori cu care le imbracase imaginaţia mea, biciuita atat prin noutatea senzaţiei cat si prin influenţe speciale de ordin estetic sau literar, de care nici un incepator nu se poate libera in momentele formarii sale intelectuale.
Regasindu-ma dupa 20 sau 30 de ani in contact cu aceleasi lucruri, am putut sa-mi dau seama de toata importanţa unghiului de viziune sub care inregistram senzaţiile, si ca pe cele mai amagitoare si pe cele mai scumpe le-am faurit de multe ori aproape numai noi insine, in laboratorul constient sau subconstient al inchipuirilor noastre.
Nu e om trecut de 50 de ani care sa nu ofteze dupa frumuseţea si bunataţile vremurilor din tinereţea lui, dar daca ar incerca sa-si precizeze mai de aproape regretele ce ar mai ramane din ele? Fiecare din noi, cand ne fura gandul si ne duce inapoi, departe, revedem sau ne inchipuim ca revedem lucruri minunate, dar cand din intamplare ne izbim de unele din acele lucruri minunate, intamplator ramase neschimbate — de un monument, spre exemplu, sau de un chip zugravit, sau de o priveliste — ne dam seama ca minunea era in noi, in tinereţea noastra. Caţi n-au crezut ca intre 18 si 25 de ani au cuprins o lume in braţele lor si n-au ramas mai tarziu decat cu puţina spuma pe maini!
Din lumea tinereţilor mele, care pentru mine a insemnat atat de mult, voi incerca sa povestesc cu sfiala si pe scurt cateva amintiri, caci oricat de scazute in interes ar putea fi pentru cititorii mei, vor contribui si ele la cunoasterea generaţiei din care fac parte si de pe urma careia tot a ramas ceva.