Cele trei eseuri cuprinse in acest al doilea volum din "Parerga et paralipomena" (1851) – culegere tarzie, aparuta la 33 de ani de la publicarea primului volum din "Lumea ca voinţa si reprezentare" – nu reprezinta o simpla anexa a acestei opere, ci complementul ei necesar, care a pregatit succesul fulgerator si recunoasterea generala a gandirii lui Schopenhauer din ultimul deceniu de viaţa.Primul dintre aceste eseuri, "Despre filozofia de universitate", conţine o analiza, extrem de actuala si astazi, a mecanismelor patrunderii si impunerii ideologiei oficiale in mediul academic, cu consecinte mergand de la bizarerie si ridicol pana la tradarea adevarului, la anihilarea spiritului critic si la compromiterea formarii intelectuale a tinerei generatii. Cel de al doilea eseu, "Despre intenţionalitatea vizibila din destinul individului", merge pe urmele eforturilor vechilor greci de explicitare a forţelor invizibile care determina evenimentele vieţii individuale. O suta de ani mai tarziu, C.G. Jung va elabora notiunea de "sincronicitate" pornind de la conceptia dezvoltata aici de Schopenhauer. In ultima scriere din volum, "Eseu despre vederea de spirite si altele conexe", il regasim pe Schopenhauer confruntat cu o serie de marturii privitoare la asa-numitele fenomene oculte, carora le propune o explicaţie unica. Demersul sau reuseste atat sa conserve premisele kantiene ale dualitatii fenomen–lucru in sine, cat si sa aduca o dovada suplimentara in favoarea propriei teorii a vointei, care va constitui una din sursele de inspiraţie ale psihanalizei freudiene.
Primul dintre aceste eseuri, "Despre filozofia de universitate", conţine o analiza, extrem de actuala si astazi, a mecanismelor patrunderii si impunerii ideologiei oficiale in mediul academic, cu consecinte mergand de la bizarerie si ridicol pana la tradarea adevarului, la anihilarea spiritului critic si la compromiterea formarii intelectuale a tinerei generatii. Cel de al doilea eseu, "Despre intenţionalitatea vizibila din destinul individului", merge pe urmele eforturilor vechilor greci de explicitare a forţelor invizibile care determina evenimentele vieţii individuale. O suta de ani mai tarziu, C.G. Jung va elabora notiunea de "sincronicitate" pornind de la conceptia dezvoltata aici de Schopenhauer. In ultima scriere din volum, "Eseu despre vederea de spirite si altele conexe", il regasim pe Schopenhauer confruntat cu o serie de marturii privitoare la asa-numitele fenomene oculte, carora le propune o explicaţie unica. Demersul sau reuseste atat sa conserve premisele kantiene ale dualitatii fenomen–lucru in sine, cat si sa aduca o dovada suplimentara in favoarea propriei teorii a vointei, care va constitui una din sursele de inspiraţie ale psihanalizei freudiene.
Primul dintre aceste eseuri, "Despre filozofia de universitate", conţine o analiza, extrem de actuala si astazi, a mecanismelor patrunderii si impunerii ideologiei oficiale in mediul academic, cu consecinte mergand de la bizarerie si ridicol pana la tradarea adevarului, la anihilarea spiritului critic si la compromiterea formarii intelectuale a tinerei generatii. Cel de al doilea eseu, "Despre intenţionalitatea vizibila din destinul individului", merge pe urmele eforturilor vechilor greci de explicitare a forţelor invizibile care determina evenimentele vieţii individuale. O suta de ani mai tarziu, C.G. Jung va elabora notiunea de "sincronicitate" pornind de la conceptia dezvoltata aici de Schopenhauer. In ultima scriere din volum, "Eseu despre vederea de spirite si altele conexe", il regasim pe Schopenhauer confruntat cu o serie de marturii privitoare la asa-numitele fenomene oculte, carora le propune o explicaţie unica. Demersul sau reuseste atat sa conserve premisele kantiene ale dualitatii fenomen–lucru in sine, cat si sa aduca o dovada suplimentara in favoarea propriei teorii a vointei, care va constitui una din sursele de inspiraţie ale psihanalizei freudiene.
Cele trei eseuri cuprinse in acest al doilea volum din Parerga et paralipomena (1851) – culegere tarzie, aparuta la 33 de ani de la publicarea primului volum din Lumea ca voinţa si reprezentare – nu reprezinta o simpla anexa a acestei opere, ci complementul ei necesar, care a pregatit succesul fulgerator si recunoasterea generala a gandirii lui Schopenhauer din ultimul deceniu de viaţa.
Primul dintre aceste eseuri, "Despre filozofia de universitate", conţine o analiza, extrem de actuala si astazi, a mecanismelor patrunderii si impunerii ideologiei oficiale in mediul academic, cu consecinte mergand de la bizarerie si ridicol pana la tradarea adevarului, la anihilarea spiritului critic si la compromiterea formarii intelectuale a tinerei generatii. Cel de al doilea eseu, "Despre intenţionalitatea vizibila din destinul individului", merge pe urmele eforturilor vechilor greci de explicitare a forţelor invizibile care determina evenimentele vieţii individuale. O suta de ani mai tarziu, C.G. Jung va elabora notiunea de "sincronicitate" pornind de la conceptia dezvoltata aici de Schopenhauer. In ultima scriere din volum, "Eseu despre vederea de spirite si altele conexe", il regasim pe Schopenhauer confruntat cu o serie de marturii privitoare la asa-numitele fenomene oculte, carora le propune o explicaţie unica. Demersul sau reuseste atat sa conserve premisele kantiene ale dualitatii fenomen–lucru in sine, cat si sa aduca o dovada suplimentara in favoarea propriei teorii a vointei, care va constitui una din sursele de inspiraţie ale psihanalizei freudiene.
"Pentru a ajunge la inaltimea vremurilor noastre, trebuie revenit la Schopenhauer." — RÜDIGER SAFRANSKI
ARTHUR SCHOPENHAUER s-a nascut la Danzig pe 22 februarie 1788. Datorita averii mostenite de la tatal sau, a putut duce multa vreme o viaţa lipsita de griji, dedicandu-se filozofiei. Dupa studii de medicina si stiinţe ale naturii la Göttingen, intrerupte curand, isi obţine in 1813 titlul de doctor in filozofie la Jena, cu lucrarea Despre impatrita radacina a principiului raţiunii suficiente. La sfatul indrumatorului sau de doctorat, filozoful sceptic Gottlob Ernst Schulze, ii citeste pe Platon si Kant. In 1811 audiaza cursurile lui Fichte la Berlin, fiind mai degraba dezamagit. Prin mama sa, Johanna Schopenhauer, scriitoare cunoscuta in epoca, tanarul Arthur reuseste sa-l cunoasca personal pe Goethe, care ii va fi o vreme partener de discuţii pe teme de teorie a culorilor. In urma discuţiilor si a corespondenţei purtate cu Goethe, publica in 1816 scrierea Despre vaz si culori. La inceputul anului 1819 apare Lumea ca voinţa si reprezentare, o carte care cuprinde "o metoda de filozofare experimentata aici pentru prima data si care se diferenţiaza complet de toate cele folosite pana acum". Temperamentul tumultuos al autorului carţii razbate si din lunga corespondenţa cu editorul Brockhaus, ce ramane un document literar al epocii. Imediat dupa publicarea carţii, Schopenhauer pleaca intr-o calatorie in Italia, pentru ca, in 1820, sa se inscrie ca docent privat la Universitatea din Berlin, profesand doar puţina vreme (dar ramanand inscris formal pana in 1831). Concurenţa faţisa pe care incearca sa i-o faca lui Hegel in faţa studenţilor, programandu-si cursul in aceeasi zi si la aceeasi ora cu acesta, se termina cu o infrangere: doar un numar de 9 studenţi, in total, sunt interesaţi de prelegerile sale. Hegel va muri de holera in 1831, iar Schopenhauer paraseste la randu-i Berlinul de frica bolii, mutandu-se la Frankfurt. In 1839, scrierea sa Despre libertatea voinţei este premiata de Academia Norvegiana si va aparea in 1841 impreuna cu o alta scriere, careia premiul ii fusese insa refuzat, intitulata Despre fundamentul moralei. In 1843 publica, tot la Brockhaus, a doua ediţie din Lumea ca voinţa si reprezentare, insoţita de adaugiri substanţiale sub forma unui al doilea volum. De-a lungul intregii vieţi, Schopenhauer a ţinut in preajma sa si un pudel, pe care la fiecare zece ani, cand animalul imbatranea si murea, il inlocuia cu un altul asemanator, ce primea acelasi nume, Atman (in sanscrita: "suflu vital"), fiind convins ca cel in viaţa este o reintrupare a celorlalţi, ca este "ascunsul sambure al cainelui", cu o vorba din Faust-ul lui Goethe. In 1851 apare Parerga si Paralipomena, impreuna cu Aforismele asupra inţelepciunii in viaţa. Acestea ii aduc celebritatea, publicul acordand acum atenţie, retrospectiv, si carţii sale de tinereţe. E, totodata, momentul in care Schopenhauer, care se considera intemeietorul unei noi religii, al unei soteriologii de sursa brahmanica si deci opusa celei iudeo-crestine, se vede inconjurat si de discipoli. Pe acestia ii numeste, fara vreo reţinere, "apostolii" si "evanghelistii" sai. A fost pe deplin convins de valoarea sistemului sau, spunand ca "va veni timpul in care cel ce nu va sti ce anume am spus eu cu privire la un anume lucru va fi considerat pur si simplu un ignorant". Era convins de asemenea ca, in viitor, va deveni obiectul unui adevarat cult. Moare de pneumonie la 21 septembrie 1860, la Frankfurt pe Main.
