Niciunde nu se manifestă mai pregnant talentul descriptiv și narativ al lui Ieronim decât în epistole. Dintre perlele scrisului ieronimian se cuvin aduse la lumină, fără îndoială, opusculele referitoare la viețile primilor sihaștri, printre aceștia întâietatea deținând-o, conform tradiției, Pavel Tebeanul. Textul lui Ieronim, plin de savoare, este în fapt o epistolă adresată distinsei Fabiola, una dintre doamnele romane ce-i frecventau învățăturile. Talentul de povestitor, dovedit în general și în epistole, reprezintă încă un argument în aprecierea acestui cărturar ce a zidit enorm la fundația Europei.
Una din cele mai frumoase pagini din proza patristică de limbă latină, și nu numai, rămâne descrierea înmormântării lui Pavel: „Leii însă, venind drept înainte, s-au oprit la trupul neînsuflețit al fericitului bătrân și, gudurându-se cu cozile, s-au culcat la picioarele lui; răgeau în mare freamăt spre a se înțelege că plângeau în felul în care puteau ei s-o facă. Apoi, nu departe de acel loc, au început să râcâie pământul cu ghearele; dând la o parte nisipul, au săpat o groapă de mărimea unui om. Mai apoi, deodată, ca și cum și-ar cere răsplata pentru lucrare, cu o mișcare a urechilor și dându-și capetele în jos, au venit la Antonie și au început să-i lingă mâinile și picioarele. Ci a înțeles că îi cer binecuvântare. Fără a zăbovi, darnic întru lauda lui Hristos, căci și ființele necuvântătoare simt că Dumnezeu există, a spus: «Doamne, fără a cărui încuviințare nici frunza copacului nu cade, nici pasărea nu ajunge pe pământ, dă-le acestora după cum știi Tu»”. Este, fără îndoială, o dovadă a credinței în puterea cuvântului și o răbufnire a marelui talent.
„Prin gândirea sa, ca produs al Imperiului, Ieronim este înainte de toate roman. De altfel creștinismul, în întinderea sa tentaculară, este de neimaginat în afara lumii create de păgânii romani. Citind însemnările ieronimiene despre cei 135 de bărbați iluștri, observăm lesne că toate peregrinările acestora, din Britania în Palestina, din Pannonia în Italia, din Gallia în Siria, din Grecia în India, au fost posibile tocmai în contextul generozității Imperiului Roman. Ceea ce le este comun tuturor celor catalogați de Ieronim (inclusiv autorului) e în mai mică măsură credința (nici nu erau toți creștini) și în mai mare – Imperiul care, de la Caracalla pornind își definea locuitorii prin dătătoarea de siguranță formulă, oriunde și oricând, Civis Romanus sum.”
