Ajuns la vîrsta de cincizeci şi doi de ani şi suspectat de o boală mortală, faimosul fotograf András Szabad se hotărăşte să-şi rememoreze viaţa, pentru a o înţelege mai bine el însuşi. Maturizat în Ungaria comunistă a lui János Kádár, cu o mamă pe care o adoră, dar care moare devreme, şi un tată fost deţinut politic, András se arată refractar la lumea din jur. Renunţă la şcoală, are o relaţie tensionată cu tatăl său, cu care locuieşte într-un apartament din Budapesta, şi îşi găseşte refugiul în arta fotografică. Face fotografii artistice, mai întîi pe cont propriu, iar apoi ca ucenic al unui fotograf bătrîn, care are un atelier pentru poze de legitimaţii. Inevitabil, pasiunea lui ajunge să se împletească, chiar foarte strîns, cu viaţa erotică. Pînă şi viitoarea sa carieră internaţională îşi are originea – într-un mod subtil şi imprevizibil – în fotografia făcută într-o seară, pe furiş, unui cuplu ce face dragoste într-un parc public. Relatînd povestea vieţii lui András Szabad, Bartis oferă în acelaşi timp o panoramă a vieţii din perioada comunistă, adesea cenuşie şi sordidă, dar şi stranie, absurdă, disperată. Privirea fotografică a protagonistului, detaşată pînă la limita autismului, reuşeşte să emoţioneze şi să tulbure, iar construcţia impecabilă a naraţiunii dovedeşte încă o dată calităţile de mare prozator european ale lui Attila Bartis.„Povestea unui fotograf care… Nu, povestea unui bărbat care… Nu, povestea unei iubiri care… Mai bine zis, povestea mai multor iubiri care, împreună… Sau povestea unei ţări care… N-are rost să continuăm. Sfîrşitul ne oferă tot ce ne poate oferi un roman: adevăr, sinceritate, atmosferă, poveste. Şi, pe lîngă toate astea, un lucru cu care fanii lui Attila Bartis sînt deja obişnuiţi: o revărsare amplă de afecte, a cărei forţă te copleşeşte şi din care nu poţi evada. Indiferent dacă cititorul consideră că András Szabad e un obsedat sau îl îndrăgeşte, simte, fără doar şi poate, că nu merită să trăiască decît la fel ca el: cu cea mai mare intensitate. Fiindcă el este un adevărat erou principal. Pe care eşti nevoit să-l urmezi.” (István Kemény)
